Tainele ochilor

    Întunericul dimineții era rece și înviorător. Oamenii treceau grăbiți unii pe lângă alții fără ca măcar să se observe reciproc, dezamăgindu-mă.
Întru-un fel păream și eu la fel ca ei, trecând nepăsătoare pe lângă ceilalți. Însă ceva era altfel: eu îi observam, le urmăream mișcările și expresiile. Eu eram în căutare de cunoaștere.
Dar nu eram niciodată mulțumită. Le lipsea ceva. Mereu părea că sunt atât de fixați pe acel ceva încât nu vedeau ce-i înconjoară.
    Ajunsă la școală cu un sentiment de neliniște izvorând din mine, m-am ciocnit de ochii aceia întunecați care totuși aveau ceva, acel ceva ce le lipsea tuturor: sclipirea cunoașterii, acea sclipire pe care nu mulți o aveau, nici măcar eu. Voiam să mă pierd în ochii aceia, să mă scald în ei, în cunoaștere. Probabil a văzut întrebările nerostite din ochii mei mați și a început să-mi vorbească, iar lumea se învârtea în jur în același timp cu vorbele lui și am simțit nevoia să-l opresc, spunându-i ceea ce spun toți: „Nu am timp de răspunsuri. Abia dacă am timp să pun întrebări”. Însă el nu s-a oprit. Buzele lui așezau cuvintele moi în jurul meu, ajutându-mă să nu mă prăbușesc. Mă simțeam copleșită de toate spusele lui, de tot ce mă înconjoară. Dar, într-un final, în ochii mei se regăsea cunoașterea. Se regăsea acel ceva ce le lipsea tuturor. Și aveam de gând să-l dau mai departe.