M-am gândit, și chiar foarte mult. Dacă ar exista posibilitatea ca fosta și draga mea școala gimnazială să fie transformată în liceu nu cred că m-aș intoarce. Și nu, nu din cauză că nu mi-a plăcut sau pentru că nu am avut parte de cea mai frumoasă perioadă de creștere, căci a fost tocmai contrariul. Însă, cred că separarea e necesară la un anumit punct în viață. Cred că e bine c-am plecat fiecare pe drumul lui, aflând cine suntem cu adevărat și dezvoltându-ne în acea persoană, învățând cum vom trăi de acum încolo. Totuși, această nouă călătorie te face să fii confuz de cele mai multe ori: persoane noi, caractere noi, obiceiuri noi. E în regulă să ne schimbăm; de port și de gând și de tot ce-a fost odata normal. Dar la un moment dat, ți se face dor... de perioada cand erai doar tu și nimeni nu-ți cerea nimic altceva. Perioada aceea când aveai puțin dar nu îți trebuia mai mult. Și nu, nu m-a lăsat memoria încă, căci vântul înfiorător de primăvară se zbate în fața mea, odata cu el... și amintirile mele, uscându-mi buzele deja crăpate și umezindu-mi ochii abia șterși. Au trecut deja șapte luni de când am început calvarul numit "liceu". Nu-mi vine să cred ce repede trece timpul în ultima vreme. Șapte luni înseamnă atât de mult, dar se simt ca șapte zile; și în același timp, parcă n-a existat nimic înainte de liceu, parcă am fost aici, cu persoanele astea mereu. Persoanele astea care se urăsc de moarte și se străduiesc din răsputeri să se distrugă unele pe altele. Și totuși, persoanele astea muncitoare care râd cu tine și sunt acolo când ai nevoie de ele. Șapte luni, dar totuși încă îi simt ca pe niște străini, departe de mine sufletește. Tot acolo, undeva prea departe, sunt ei... foștii mei colegi. Acum îi numesc prieteni. Am așteptat mult timp sa le spun în felul ăsta, dar în momentul de față mi-aș dori să nu fie așa. Numai un gând să-mi zboare într-acolo, iar lacrimile îmi înțeapă deja ochii ca avertizare. Îmi imaginez clasa mare, acum schimbată, plină de puști de clasa a cincea, fermecați de noul început, călcându-ne pe urme. Sper să nu facă aceeași greșeală ca și noi... Veneam la școala și intram cu fețe morbide în clasă și nici măcar un "Neața!" amărât nu ne sinchiseam să spunem. Ne plângeam dis-de-dimineață cât de somn ne era și cât de mult a trebuit să învățăm pentru ziua respectivă - și totuși n-am făcut-o. Iar la sfârșitul zilei, obosiți, abia așteptam să ajungem acasă. Nici nu stăteam să termine bine de sunat soneria; toate lucrurile noastre erau deja în ghiozdane. Totuși, între începutul și sfârșitul zilei era ceea ce conta. Da, poate că în timpul orei de matematică număram minutele până la pauză: „Hmm, încă jumătate de oră. Asta înseamnă de trei ori zece minute... adică cinci minute de șase ori, incă puțiiin! Dă, Doamne, să nu mă scoată la tablă!". Și da, poate că atunci când ni se spunea că un profesor nu vine eram în extaz cu toții, fericirea noastră emanând în toată școala, prin toate încăperile posibile. Și da, da, da! Atunci când venea pauza, școala sărea în aer căci fericirea noastră nu mai avea loc înăuntru. Îmi amintesc "întâia iubire" dintr-a cincea și adrenalina care-mi curgea prin vene când am chiulit prima dată de la sport. Îmi amintesc în clasa a șasea când m-am împrietenit cu un "ciudat" și n-am vrut să-i mai dau drumul. Îmi amintesc în clasa a șaptea când am mers cu toții în Grădina Botanică și am făcut poza aceea de grup. Îmi amintesc în clasa a opta când eram atât de stresați și obosiți încât ațipeam la ore. Îmi amintesc când fugeam ca nebunii prin clasă; când mergeam la teatru cu autocarul și baietii aveau cate cinci pachete de gume în fiecare buzunar deși ni s-a interzis să le aducem cu noi; când Ionuț plimba o zebra de jucărie pe hol; când David s-a schimbat în fustă și profesoara de istorie l-a prins; când am jucat "lapte gros" și ni s-au alăturat copii de prin alte clase. Îmi amintesc când am râs, cand am plâns, când ne-am certat. Îmi amintesc... Când sfârșitul a tot ceea ce cunoșteam până atunci se apropia, nu prea am realizat. Parcă abia începuse clasa a VIII-a. Toți fericiți pe motiv că "mai am anul ăsta și am scăpat de voi, abia aștept". Iar apoi, POC! O ultimă clipire, o ultimă bătaie de inima, o ultimă bataie din palme ca la un ultim spectacol... și clasa a VIII-a s-a și sfârșit. Examenul s-a simtit precum o simulare, iar simulările erau de mult trecute... În ziua Cursului Festiv ne-am dat seama cât de multe aveam să pierdem, speranța c-o să câștigăm altele dizolvându-se într-o mare de tristețe și lacrimi ascunse cu greu. Țin minte cum a început ziua aceea... Cu emoții, urcam și coboram scările elevilor. Căram în clasă pungi după pungi, prajituri, sticle de suc, tort. Umblam pe holuri cu buchete voluminoase de flori, toate pentru profesori. Eram toți imbracați formal, în alb-negru. Atrăgeam privirile celorlalți elevi și asta ne făcea să ne simțim mai importanți ca niciodată. Asta era ziua noastră. Momentul nostru de glorie. Mai târziu, ne-au ajuns robele. Atatea emoții îmbâxeau aerul din clasa aceea în timp ce ne îmbrăcam și ne aranjam eșarfele unii altora. În holul cancelariei ne așteptau părinții și profesorii. După ce ni s-au oferit diplomele am vizionat filmulețul de sfârșit de gimnaziu care cuprindea aproape jumatate din toate aventurile anilor trecuți. Poate că ceilalți se plictisiseră, însă pentru noi nu mai exista nimeni în sală pe moment. Ne-au trecut fiori și valuri de tristețe și totuși radeam cu lacrimi de noi înșine. Ne-au trezit din visare zgomotele din jurul nostru. Cu cat mai mult se apropia clipul de sfârșit cu atât mai mult simțeam că amintirile noastre erau înghițite și mai apoi îngropate sub aplauze. Poate n-am fost cei mai cuminți copii, dar nici cei mai obraznici. N-am fost nici "speciali", însă nici "nimicuri" n-am fost. Cred ca fiecare dintre noi a lăsat ceva în urmă, așa cum și eu păstrez în mine câte ceva din toți.
M-am gândit, și chiar foarte mult. Dacă ar exista posibilitatea ca fosta și draga mea școala gimnazială să fie transformată în liceu nu cred că m-aș intoarce. Și nu, nu din cauză că nu mi-a plăcut sau pentru că nu am avut parte de cea mai frumoasă perioadă de creștere, căci a fost tocmai contrariul. Însă, cred că separarea e necesară la un anumit punct în viață. Cred că e bine c-am plecat fiecare pe drumul lui, aflând cine suntem cu adevărat și dezvoltându-ne în acea persoană, învățând cum vom trăi de acum încolo. Totuși, această nouă călătorie te face să fii confuz de cele mai multe ori: persoane noi, caractere noi, obiceiuri noi. E în regulă să ne schimbăm; de port și de gând și de tot ce-a fost odata normal. Dar la un moment dat, ți se face dor... de perioada cand erai doar tu și nimeni nu-ți cerea nimic altceva. Perioada aceea când aveai puțin dar nu îți trebuia mai mult. Și nu, nu m-a lăsat memoria încă, căci vântul înfiorător de primăvară se zbate în fața mea, odata cu el... și amintirile mele, uscându-mi buzele deja crăpate și umezindu-mi ochii abia șterși. Au trecut deja șapte luni de când am început calvarul numit "liceu". Nu-mi vine să cred ce repede trece timpul în ultima vreme. Șapte luni înseamnă atât de mult, dar se simt ca șapte zile; și în același timp, parcă n-a existat nimic înainte de liceu, parcă am fost aici, cu persoanele astea mereu. Persoanele astea care se urăsc de moarte și se străduiesc din răsputeri să se distrugă unele pe altele. Și totuși, persoanele astea muncitoare care râd cu tine și sunt acolo când ai nevoie de ele. Șapte luni, dar totuși încă îi simt ca pe niște străini, departe de mine sufletește. Tot acolo, undeva prea departe, sunt ei... foștii mei colegi. Acum îi numesc prieteni. Am așteptat mult timp sa le spun în felul ăsta, dar în momentul de față mi-aș dori să nu fie așa. Numai un gând să-mi zboare într-acolo, iar lacrimile îmi înțeapă deja ochii ca avertizare. Îmi imaginez clasa mare, acum schimbată, plină de puști de clasa a cincea, fermecați de noul început, călcându-ne pe urme. Sper să nu facă aceeași greșeală ca și noi... Veneam la școala și intram cu fețe morbide în clasă și nici măcar un "Neața!" amărât nu ne sinchiseam să spunem. Ne plângeam dis-de-dimineață cât de somn ne era și cât de mult a trebuit să învățăm pentru ziua respectivă - și totuși n-am făcut-o. Iar la sfârșitul zilei, obosiți, abia așteptam să ajungem acasă. Nici nu stăteam să termine bine de sunat soneria; toate lucrurile noastre erau deja în ghiozdane. Totuși, între începutul și sfârșitul zilei era ceea ce conta. Da, poate că în timpul orei de matematică număram minutele până la pauză: „Hmm, încă jumătate de oră. Asta înseamnă de trei ori zece minute... adică cinci minute de șase ori, incă puțiiin! Dă, Doamne, să nu mă scoată la tablă!". Și da, poate că atunci când ni se spunea că un profesor nu vine eram în extaz cu toții, fericirea noastră emanând în toată școala, prin toate încăperile posibile. Și da, da, da! Atunci când venea pauza, școala sărea în aer căci fericirea noastră nu mai avea loc înăuntru. Îmi amintesc "întâia iubire" dintr-a cincea și adrenalina care-mi curgea prin vene când am chiulit prima dată de la sport. Îmi amintesc în clasa a șasea când m-am împrietenit cu un "ciudat" și n-am vrut să-i mai dau drumul. Îmi amintesc în clasa a șaptea când am mers cu toții în Grădina Botanică și am făcut poza aceea de grup. Îmi amintesc în clasa a opta când eram atât de stresați și obosiți încât ațipeam la ore. Îmi amintesc când fugeam ca nebunii prin clasă; când mergeam la teatru cu autocarul și baietii aveau cate cinci pachete de gume în fiecare buzunar deși ni s-a interzis să le aducem cu noi; când Ionuț plimba o zebra de jucărie pe hol; când David s-a schimbat în fustă și profesoara de istorie l-a prins; când am jucat "lapte gros" și ni s-au alăturat copii de prin alte clase. Îmi amintesc când am râs, cand am plâns, când ne-am certat. Îmi amintesc... Când sfârșitul a tot ceea ce cunoșteam până atunci se apropia, nu prea am realizat. Parcă abia începuse clasa a VIII-a. Toți fericiți pe motiv că "mai am anul ăsta și am scăpat de voi, abia aștept". Iar apoi, POC! O ultimă clipire, o ultimă bătaie de inima, o ultimă bataie din palme ca la un ultim spectacol... și clasa a VIII-a s-a și sfârșit. Examenul s-a simtit precum o simulare, iar simulările erau de mult trecute... În ziua Cursului Festiv ne-am dat seama cât de multe aveam să pierdem, speranța c-o să câștigăm altele dizolvându-se într-o mare de tristețe și lacrimi ascunse cu greu. Țin minte cum a început ziua aceea... Cu emoții, urcam și coboram scările elevilor. Căram în clasă pungi după pungi, prajituri, sticle de suc, tort. Umblam pe holuri cu buchete voluminoase de flori, toate pentru profesori. Eram toți imbracați formal, în alb-negru. Atrăgeam privirile celorlalți elevi și asta ne făcea să ne simțim mai importanți ca niciodată. Asta era ziua noastră. Momentul nostru de glorie. Mai târziu, ne-au ajuns robele. Atatea emoții îmbâxeau aerul din clasa aceea în timp ce ne îmbrăcam și ne aranjam eșarfele unii altora. În holul cancelariei ne așteptau părinții și profesorii. După ce ni s-au oferit diplomele am vizionat filmulețul de sfârșit de gimnaziu care cuprindea aproape jumatate din toate aventurile anilor trecuți. Poate că ceilalți se plictisiseră, însă pentru noi nu mai exista nimeni în sală pe moment. Ne-au trecut fiori și valuri de tristețe și totuși radeam cu lacrimi de noi înșine. Ne-au trezit din visare zgomotele din jurul nostru. Cu cat mai mult se apropia clipul de sfârșit cu atât mai mult simțeam că amintirile noastre erau înghițite și mai apoi îngropate sub aplauze. Poate n-am fost cei mai cuminți copii, dar nici cei mai obraznici. N-am fost nici "speciali", însă nici "nimicuri" n-am fost. Cred ca fiecare dintre noi a lăsat ceva în urmă, așa cum și eu păstrez în mine câte ceva din toți.
Comentarii
Trimiteți un comentariu