Și l-am văzut. Printre o sută de inimi în extaz, printre cine știe câte mâini și voci aruncate în aer, pierzându-se în lumina difuză... L-am văzut; poate așa cum nu-l mai văzuse nimeni până atunci. 

Muzica răsuna împrejur întrucât nu-mi mai auzeam propriile gânduri. Nu mă deranja, chiar îmi plăcea sentimentul: felul în care aerul îmbâcsit de melodie și emoții dansa în jurul meu, ajutându-mă să ma țin pe picioare. 

   El părea serios, tăcut. Avea un aer misterios și totodată jucăuș. Se uita distras oriunde numai în direcția mea nu. 

   Mai dispărea din când în când prin mulțimea animată de băutură și euforie, dar mereu se întorcea liniștit la noi, la mine. Că asta îi stă în fire, aveam să aflu mai târziu...

   La miezul nopții, m-a atins. Ceea ce nu știa el e că mă atinsese de mult cu prima privire ațintită asupra mea. 

   M-a cuprins cu brațele și și-a sprijinit bărbia de părul meu ciufulit. Nu-mi mai simțeam picioarele. La naiba, nu mai simțeam nimic! Nu mai auzeam muzica, nu mai vedeam persoanele din jur. Totul se făcuse scrum și se pierdu-se într-o ceață deasă. Îi auzeam respirația greoaie... Eram numai noi doi. Inima mea anunța că vrea să-mi iasă din piept. Nu eram străini, nu, nicicum... Bătăile disperate ale inimii mele îmi confirmau spusele. 

   Eu cunosc acest om. Cunosc ochii aceia pătrunzători și în același timp, distanți; cunosc nasul, buzele, zâmbetul; senzația pielii mele pe pielea lui și a degetelor tremurânde fugind prin părul său neastâmpărat. 

    Însă, toate acestea erau lucruri încă necunoscute de el...